Înainte să fie pe meniuri, minestrone a fost într-o oală. Foc mic, legume tăiate grosolan și timp. Fiecare familie are versiunea ei și niciuna nu e greșită. Tocmai pentru că nu există una „corectă”.
Istoria ei începe în Italia medievală, într-o bucătărie fără rețete scrise. Minestrone a fost supa celor care găteau din ce aveau: legume de sezon, leguminoase, apă și răbdare. Numele vine din minestra, „mâncare servită”, iar minestrone înseamnă, literal, „supă mare”. Nu un aperitiv. O masă în sine.
Ingredientele nu sunt fixe, dar există o bază recognoscibilă: ceapă, morcov, țelină, usturoi. Roșii sau pastă de roșii. Fasole – albă, borlotti sau verde, în funcție de sezon. Dovlecel, cartof sau varză. La final, paste mici sau orez, ulei de măsline și parmezan ras. Fiecare casă are propria combinație. Fiecare oală spune altă poveste.
Prepararea începe cu un soffritto lent: ceapa, morcovul și țelina se călesc încet în ulei de măsline. Se adaugă legumele, roșiile și lichidul – apă sau supă. Totul fierbe fără grabă. Pastele intră spre final, direct în oală, unde absorb zeama și o îngroașă natural. Supa nu se grăbește și nu se cronometrează. Se potrivește din ochi.
În Moonstruck, într-o scenă memorabilă, cineva strigă din bucătărie să i se facă un bol de minestrone, iar asta e ceea ce mănânci când ești îndrăgostit. Nu pentru că e romantică, ci pentru că iubirea te dezechilibrează. Iar preparatul te adună la loc. Caldă, simplă, sigură. Ca să poți simți fără să te pierzi.
Astăzi, minestrone se servește peste tot: în trattorii, în bistrouri, în restaurante cu meniu de sezon. Și încă, cel mai des, acasă. Pentru că, oricât ar fi reinterpretată, minestrone rămâne o supă care nu aparține exclusiv restaurantului. Aparține vieții de zi cu zi.