Există mâncăruri care sună mai scump decât sunt. Nu pentru că te păcălesc, ci pentru că știu să se prezinte. Valdostana e una dintre ele.
În Filantropica, una dintre cele mai dureroase scene nu are muzică dramatică și nici replici mari. Are o notă de plată. Ospătarul o citește calm, ca pe un inventar al aparențelor. Printre feluri, apare scris negru pe alb: Valdostana. În momentul acela, masa încetează să mai fie despre mâncare. Devine despre ce ai vrut să pari și ce ți-ai permis, de fapt.
Preparatul își trage numele direct din teritoriu. Dintr-o regiune de graniță, influențată de bucătăria franceză, unde carnea, brânza și untul sunt esențiale. Rețeta clasică pornește de la un principiu simplu: o bucată de carne fragedă, acoperită cu șuncă și fontina, brânza locală care se topește perfect. Inițial, preparatul era făcut cu vițel. Varianta cu pui apare mai târziu, ca adaptare mai ușoară, dar păstrează structura originală.
Ingredientele sunt puține, dar clare: piept de pui sau vițel, felii subțiri de șuncă, fontina, unt, făină, vin alb și, uneori, puțină supă. Nimic în plus. Carnea se bate ușor, se trece prin făină, se rumenește rapid în unt, apoi se acoperă cu șunca și brânza. Se stinge cu vin alb și se lasă câteva minute, cât fontina să se topească și să lege totul într-un sos scurt, dens și aromat.
De regulă, se servește cu cartofi — natur, piure sau gratinați — sau cu legume simple. Pastele sunt rare, tocmai pentru că sosul nu cere concurență. La băut, merge liniștit cu un vin alb sec.
Pui sau vițel, cu brânza topită exact cât trebuie, valdostana nu spune o poveste spectaculoasă. Spune una familiară. Și, până la urmă, mâncărurile care rămân nu sunt cele care fac zgomot, ci cele la care te întorci. Simplu și gustos. Așa că… poftă bună!