- Shakespeare și contemporanii săi au folosit muzica în teatru pentru a provoca frică, bucurie sau tristețe, de la ritmurile vrăjitoarelor din Macbeth până la cântecele de jale din Hamlet.
- Dar normele sociale restricționau cine putea cânta — bărbații de clasă superioară erau ridiculizați —, iar credința în puterile supranaturale ale muzicii era adesea o ficțiune consolatoare.
- Aceleiași influențe emoționale îi răspunzi și tu când asculți melodii triste sau energizante, adesea fără să conștientizezi; înțelegerea mecanismului te ajută să îți gestionezi mai bine stările.
Shakespeare și contemporanii săi au folosit muzica în teatru pentru a stârni emoții puternice. De la cântecul obsedant al vrăjitoarelor din Macbeth („double, double toil and trouble”) până la sunetele care nelinișteau publicul, muzica era o unealtă esențială. Spectatorii simțeau frică, bucurie sau tristețe la comandă, notează Shirley Bell, autoarea volumului Music and Emotion on the Caroline Stage.
Clasic dar melodic
În Hamlet, cântecele de jale ale Ofeliei transmiteau durerea după moartea tatălui, iar în Othello, Desdemona cânta trist despre salcie. În perioada carolină, personaje precum Constance din The Northern Lass își exprimau iubirea prin cântec. Mai mult, muzica era folosită pentru a calma și chiar a readuce la viață: în The Winter’s Tale, statuia reginei prinde viață când se aude muzica, iar în Pericles, Cerimon cheamă muzicieni să o trezească pe Thaisa. Shakespeare și contemporanii credeau în puterea aproape mistică a armoniei.
Ce riscă oricine cântă
Dar nu oricine putea cânta nestingherit. Normele sociale restricționau cine se putea exprima muzical. Bărbații din clasa superioară care cântau erau ridiculizați, considerați efeminați sau nebuni. De exemplu, în piesa The Court Beggar, personajul Ferdinand e numit „nebun” când cântă. În plus, credința că muzica poate readuce morții la viață era adesea o ficțiune consolatoare, nu o realitate verificată.
Cine joacă și nu angajează...
În teatru, toate personajele feminine erau jucate de bărbați sau băieți, iar pentru ele era acceptabil să cânte. Dacă un personaj masculin de rang înalt voia o serenadă, angaja muzicieni, cum face Cloten în Cymbeline. În schimb, păstorii sau servitorii puteau cânta fără stigmat. Această diviziune reflectă o societate care asocia muzica cu emoția, dar și cu o anumită poziție socială. Și, deși filozofia alchimică susținea că muzica poate resuscita, mulți spectatori probabil știau că e doar o metaforă a alinării.
... Dumnezeu să-i dea influențe emoționale
Astăzi, tu răspunzi aceleiași influențe emoționale. Când asculți o melodie tristă după o despărțire sau una energică pentru motivație, muzica îți modulează starea fără să conștientizezi mereu. Înțelegerea acestui mecanism – pe care Shakespeare îl exploata deja acum 400 de ani – te ajută să îți gestionezi mai bine emoțiile. Data viitoare când apeși play, știi că participi la o tradiție veche de secole, în care armoniile îți pot schimba ziua.
