Un profesor de literatură la MIT construiește un program de „Great Books” pornind de la o întrebare pusă în 1970 de poeta June Jordan, la o absolvire de gimnaziu în Ocean Hill, Brooklyn: „Unde sunt cursurile centrale, obligatorii, care ne vor învăța adevărata noastră moștenire de eroi și eroine, de rebeliune și de împlinire din iubire?” El predă unor elevi de toate vârstele. În vara trecută a stat de vorbă cu fizicieni, poeți, politologi, ingineri de știința materialelor și profesori de liceu de engleză și robotică despre cărțile care le-au marcat viața.
Un canon literar din discuții și cum creează AI nevoia unei discuții despre ”marile cărți”
Joshua Bennett arată că din discuții au ieșit nume cunoscute: Homer, Hansberry, Virgiliu, Whitman, Dickinson și Dewey, apoi Melville, Morrison, Douglass și Du Bois. Firul comun e invenția — jocul dintre viața examinată și arta de a te crea pe tine însuți. Scopul nu e doar o bază umanistă pentru studenți, majoritatea viitori oameni de știință și ingineri, ci identificarea unor idei de neînlocuit într-o epocă de schimbare accelerată.
Programul va funcționa la MIT, dar va fi deschis publicului, cu acces liber pentru toți. Pe listă stau deja Parable of the Sower de Octavia Butler, volumul Life on Mars de Tracy K. Smith și propunerea pentru proiectul de cercetare de vară de la Dartmouth privind inteligența artificială, semnată, printre alții, de John McCarthy, cel care a creat termenul în anii 1950.
Cine stabilește reperele?
Problema e veche: nu a existat niciodată un consens larg despre ce înseamnă un curriculum central, iar istoria lui în Statele Unite e o succesiune de dezbateri care continuă și azi. Peste asta se suprapune un peisaj social și politic tot mai ostil premiselor învățământului superior și cercetării științifice. În afara campusului, fiecare zi aduce vești despre pericolele și minunile inteligenței artificiale: abundență economică, dar și scăderea ratelor de alfabetizare, afectarea memoriei de lucru și riscul pierderii masive de locuri de muncă.
Un canon care câștigă din flexibilitate
Dezbaterea despre canon are aproape două secole. Raportul Yale din 1828 descria „disciplina și mobila minții” ca țeluri ale educației și răspundea deja criticilor: „De ce ar pierde un student timpul cu studii fără legătură cu viitoarea lui profesie?” Răspunsul lor sună actual: „Totul luminează totul.” La St. John's College, lista de patru ani include filozofie, literatură, științe politice, matematică, chimie, fizică, biologie, astronomie și muzică. Columbia are un curriculum central din 1919.
Roosevelt Montás, care a condus zece ani centrul pentru curriculum de acolo, spune că a ales Columbia fiindcă era „cea mai selectivă școală la care putea ajunge cu metroul”: primul an merge de la Epopeea lui Ghilgameș la Eneida, prin Dante, Shakespeare, Austen și Woolf, al doilea de la Platon la Frantz Fanon și Simone de Beauvoir. Nici aici canonul nu e rigid: Anne McCants, care a condus programul Concourse de la MIT, spune că nu e „un curriculum Great Books”, ci „un curriculum căruia îi pasă de cărți mari”.
Ce te învață cititlul
Ce înseamnă asta pentru tine: textele acestea nu rămân în campus, ci ajung la publicul larg, cu acces liber, indiferent de background sau de meseria pe care o vizezi — cărțile aparțin lui Ralph Waldo Emerson și lui Ralph Waldo Ellison deopotrivă. Miza e concretă. În plin val de știri despre sfârșitul lecturii, ai acces la opere care te învață răbdare, uimire și atenție la detalii. Un cititor nu e niciodată complet singur, iar ce înveți și păstrezi în minte nu ți se poate lua. Urmărește dacă programul chiar se deschide publicului, așa cum promite.
