„Fetele de pe aleea de jos se uitau la el la etaj și păsările verzi din copacul auriu se agitau”. Îți e mai greu să citești ficțiunea cuiva care este deja celebru. Te gândești la început că are cine să-i parcurgă textele dacă e un autor așa cunoscut. Așa am tot amânat și eu să-ți prezint cele cinci proze din „The Eleventh Hour” de Salman Rushdie. Sunt primele texte de ficțiune publicate în volum după ce Rushdie a fost atacat pe scenă, în 2022. Două dintre acestea (prima și ultima) apăruseră deja în New Yorker. Printre ele chiar cea din care este extrasă formula din titlul cărții. Formula se referă la momentul dinspre finalul vieții în care se găsesc aproape toate personajele principale din povestirile sale de aici. Mai interesant aici este felul în care poveștile din viața de zi cu zi, ba din spațiul indian, ba din mediul universitar britanic ori din contexte exotic americane, se întrepătrund cu sugestii sau chiar invocări ale modelelor literare care l-au marcat pe Rushdie. Britanicul este urmărit de amenințările extremiștilor islamici și astăzi. Cândva spera că a scăpat de influența lui Thomas Pynchon, așa că poate să își lase relaxat personajele din povestirea inițială să își poarte numele de familie refuzate doar ca inițiale, V. În fiecare poveste te întâlnești ba cu lectura lui Kafka, sau cu lipsa ei, ba chiar cu limbajul ajuns femeie într-o întâlnire târzie într-o piazza. Alteori, la Rushdie povestea însăși este cea care are nevoie să negocieze cu realitatea.
„M-am hotărât să redenumesc eu însumi locul, doar pentru mine, și am început să-i spun în ce scriam și în discuții Kahani sau Poveste, pentru că de-acolo îmi vin mie poveștile”