- Romantasy, un gen literar al paradoxurilor, fascinează cu narațiuni periculoase.
- De la bărbați obsesivi la destine pecetluite, ficțiunea sfidează realitatea.
- Două autoare celebre dezvăluie secretele unei evadări literare fără riscuri.
Lumea cărților a fost dintotdeauna un refugiu, un loc unde realitatea se diluează în favoarea fanteziei, iar tiparele vieții cotidiene pot fi reconfigurate la nesfârșit.
În genul „romantasy”, un hibrid captivant de romantism și fantezie, această evadare atinge noi culmi, explorând adesea tipologii de personaje și dinamici relaționale care, în viața reală, ar stârni alarmă și repulsie.
De la bărbați obsesivi la bărbați posedați de un zel protector toxic („touch her and die”), de la morali gri la destine pecetluite de o forță supranaturală, cititorii par să savureze acele elemente care, odată transpuse în cotidian, ar fi de-a dreptul înfricoșătoare. Acest paradox ridică întrebări esențiale despre rolul ficțiunii ca spațiu de explorare a zonelor întunecate ale emoției umane, oferind o oglindă distorsionată, dar sigură, a ceea ce ne fascinează și ne sperie în același timp.
Când personajul toxic devine seducător
Unul dintre cele mai populare tropuri în romantasy este cel al „partenerilor predestinați” – două persoane atrase irezistibil una de cealaltă printr-o legătură supranaturală. Michelle M. Pillow, autoare de bestselleruri NYT și USA Today, recunoaște paradoxul: „În ficțiune, este copleșitor, îți taie respirația și este plin de tensiune. Dar în viața reală? Dacă cineva ar apărea susținând că destinul a decis că trebuie să fim împreună, aș apela la un ordin de restricție”. Această sinceritate subliniază o declarație clară: ceea ce pare seducător pe pagină, în realitate, este profund problematic.
Bărbații obsesivi, gelozia extremă sau bărbații cu moralitate ambiguă, care în cărți sunt adesea catalizatori ai unei drame pasionale, în viața reală ar reprezenta semnale de alarmă majore. Chiar și Jeanne De Vita, autoare premiată și instructor de scriere creativă, recunoaște că, deși îi place să scrie despre „alpha males” care depășesc granițe morale pentru „motive nobile”, în viața personală „rezistă/respinge patriarhatul, inegalitatea și agresiunea masculină sub toate formele sale”. Ai spune că idealul ficțional subliniază distanța abisală dintre fantezie și realitate.
Refugiul ficțional: de ce riscăm între pagini?
Așadar, de ce sunt cititorii atât de atrași de aceste tipare toxice în cărți? Răspunsul stă în capacitatea unică a ficțiunii de a oferi un „teren de joacă pentru „ce-ar fi dacă”. Michelle M. Pillow explică: „Ficțiunea este un loc de joacă pentru scenarii ipotetice - un spațiu pentru a explora emoții intense, teme mai întunecate și drame cu miză mare, fără nicio încurcătură din lumea reală”. Cititorii pot experimenta intensitatea emoțională și drama dintr-o distanță sigură, fără consecințele negative ale vieții reale.
Genul romantic, în special, oferă o garanție: indiferent de provocări, de bărbați toxici sau de relații problematice, povestea va avea un „happily ever after” (HEA), un final fericit și împlinit. Jeanne De Vita afirmă că „Romanele de dragoste sunt esențiale deoarece sunt în primul rând divertisment, permițându-ne să ne bucurăm de o fantezie completă (unde, de exemplu, dragostea poate schimba cu adevărat un om rău), oferindu-ne în același timp un loc sigur pentru a explora probleme mult mai dificile, nuanțate și potențial nesigure în viața noastră reală.”. Aici intervine valoarea terapeutică a ficțiunii ca spațiu de explorare și procesare a unor teme dificile, oferind speranță și înțelegere în absența riscului.
Dincolo de carte: iubim etica și responsabilitatea creativă
Chiar și în acest „teren de joacă” al fanteziei, unii autori simt nevoia unui echilibru. Michelle M. Pillow insistă că, atunci când scrie personaje cu defecte toxice, „defectele trebuie să conteze – acțiunile au consecințe, iar răscumpărarea nu este împărțită ca dulciuri gratuite”. Oricare ar fi complexitatea și atractivitatea personajelor „bad boy”, comportamentele lor manipulatorii sau distructive nu sunt justificate doar de un trecut tragic, ci trebuie să servească creșterii personajului. Aceasta este o abordare responsabilă, care recunoaște impactul narațiunilor.
Jeanne De Vita merge mai departe, considerând romanul de dragoste un „gen cu adevărat critic”, care abordează frontal probleme umane reale precum sănătatea mintală, dependența, violența și trauma, oferind speranță și eliberare din complexitatea realității. Prin urmare, chiar dacă ne lăsăm seduși de bărbați posesivi și povești de iubire obsesivă în cărți, esențial rămâne discernământul critic și conștientizarea faptului că ficțiunea, în cele mai bune momente, nu doar ne evadează, ci și ne ajută să înțelegem mai bine realitatea și pe noi înșine. Ce îți place într-o carte și descoperi că în viață nu prea îți face ce trebuie spune-mi și pe formului citEști între lucrurile care țin de Totul despre autori și vorbim de cărțile pe care le citEști.
