- O tradiție imemorială, mărțișorul transcende granițele, unind popoarele balcanice într-o celebrare a primăverii.
- De la amulete preistorice la șnururi ce poartă amprenta personală, ritualul s-a adaptat, dar și-a păstrat esența.
- Recunoscut de UNESCO, mărțișorul rămâne un simbol viu al renașterii și al speranței, o poveste spusă prin fire.
În vastul spațiu al Peninsulei Balcanice, acolo unde istoria și mitul se împletesc, se desfășoară an de an un ritual de o frumusețe aparte: tradiția mărțișorului. Această datină, specifică României, Republicii Moldova, Bulgariei (sub numele de Martenița), Macedoniei de Nord (Martinka), precum și unor zone din Albania și Grecia, simbolizează sosirea primăverii și renașterea naturii. Dincolo de simpla sa apariție ca șnur alb-roșu, mărțișorul este o mărturie a continuității culturale, o punte peste milenii, recunoscută în 2017 prin înscrierea sa în patrimoniul imaterial UNESCO. El nu este doar un obiect, ci un purtător de sensuri adânci, o expresie a speranței și a legăturii omului cu ciclurile eterne ale naturii.
O călătorie în timp și simbol
Rădăcinile mărțișorului se întind în negura timpului, sugerând o vechime considerabilă. Cercetările arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete similare, datând de acum aproximativ 8.000 de ani, formate din pietricele vopsite în alb și roșu, purtate la gât. Această descoperire indică o prezență timpurie a simbolismului alb-roșu și a funcției protectoare.
Tradiția este adesea asociată cu substratul daco-tracic comun al românilor și bulgarilor, anterior romanizării la primii și slavizării la cei din urmă. O altă perspectivă leagă sărbătoarea de Imperiul Roman, unde Anul Nou era celebrat pe 1 martie, luna zeului Marte, divinitate a războiului, dar și a fertilității și vegetației, o dualitate reflectată în culorile mărțișorului: albul pentru pace, roșul pentru război sau viață.
3. Mărțișorul la oraș și în sate
Dimitrie Papazoglu (Istoria fondărei orașului București, 1891) ”Mai era și încă mai este Mărțișorul, care îl pun toate fetele și damele, chiar la zi întâi de martie, la gât și la mâini: este un ban atârnat de un fir de mătase roșu și alb, ceea ce înseamnă: albeața feții și sănătate. Această găteală este a muzelor lui Marte, zeul războaielor. Măteasea roșie înseamnă sacrificiul sângelui, și mătasea albă, pacea.”
George Coșbuc (Mărțișorul, 1906): “Țăranii pun copiilor mărțișoare ca să fie curați ca argintul și să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poarta ca să nu le ardă soarele și cine nu le poartă are să se ofilească. Poporul mai știe că mărțișorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu așa ca podoabă ori ca jucărie.”
Firul magic: de la monedă la identitate
Forma și semnificația mărțișorului au evoluat de-a lungul istoriei, dar esența sa simbolică a rămas puternică. Folcloristul Simion Florea Marian, descriind obiceiurile din Moldova și Bucovina, detaliază compoziția tradițională: „... este datină ca părinții să lege la 1 Martie copiilor săi o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână. Moneda aceasta, care de regulă este atârnată de o cordea roșie ori de un găitan compus din două fire răsucite de mătasă roșie și albă, sau dintr-un fir de arnici roșu și unul de bumbac alb, sau și din mai multe fire de argint și de aur, se numește mărțișor, mărțiguș și marț.”
Această descriere ne oferă o imagine clară a obiectului în sine, a materialelor și a modului de purtare. Însă, dincolo de materialitatea sa, mărțișorul are o dimensiune profundă, legată de actul creației și de transferul de identitate. Etnologul Sabina Ispas elaborează asupra acestui aspect: ”Actul cultural tradiţional cel mai important era chiar confecţionarea mărţișorului din două fire răsucite de culoare albă și roșie (arnici, bumbac, lână, mătase), simbolizând sacrificiul, sângele, viaţa, puritatea, curăţia.
Firul acesta, împletit de femei, poartă numele de mărţișor, mărţiguș, marţ, mărţug și este, pe de o parte, purtătorul identităţii celei care l-a confecţionat și îl dăruiește, pe de alta, a celui sau celei care îl poartă. Este persoana umană și viaţa ei în cursul zilelor ce se vor scurge până la următoarea acţiune similară. Sacrificiul celei care împletește firele, personalitatea ei sunt încorporate în acel fragment textil prelucrat, firul împletit care devine purtătorul acelei identităţi, ca urmare a acţiunilor ce s-au efectuat asupra substanţei sale.”
2. Mărțișorul monden
Ion Minulescu (Roșu, galben și albastru, 1924) : ”Când îi aduc bomboane englezești, strâmbă din nas ca și cum i-aș da să mănânce chinină, iar mărțișorul pe care i l-am dat anul acesta, după ce a trecut luna martie și l-a legat la piciorul stâng, pe sub ciorap.”
O moștenire vie, o promisiune perpetuă
Această perspectivă ne arată că mărțișorul este mult mai mult decât un obiect decorativ. Este un act de creație ce încorporează intenția, speranța și identitatea, transmițând purtătorului un fragment din energia și binecuvântarea celui care l-a confecționat. În zilele noastre, mărțișorul continuă să fie un simbol puternic al norocului, sănătății și alungării forțelor malefice, purtat cu bucurie în România și Republica Moldova, în special de femei, sau de toți membrii familiei în Bulgaria și Macedonia de Nord.
Materialele s-au schimbat, șirurile de mătase predomină, dar valoarea intrinsecă a gestului și a simbolisticii a rămas intactă. Indiferent de variațiile locale – cum ar fi obiceiul din Moldova și Bucovina de a fi oferit bărbaților – mărțișorul rămâne o tradiție vie, o promisiune anuală a renașterii, a speranței și a continuității umane, o mărturie palpabilă a modului în care cultura și identitatea se împletesc în firele timpului.
1. Mărțișorul poetic
Cum chiar și casa sa devenită memorială în București poartă numele de Mărțișor, Tudor Arghezi este normal să fie liderul acestui top. „Mărţişoarele vin cam după ghiocei şi dacă n-ar fi prezintate pe beţele lungi (ale gureşilor vânzători, de pe trotoarele Lipscanilor) pe care firele mărţişoarelor sunt încolăcite, ca nişte şerpi pestriţi, în miniatură chineză, s-ar putea crede că boabele lui au fost culese peste noapte, ca nişte melci închişi, din iarba de subt zăpadă, de la Băneasa“, nota scriitorul în 1931. Dar citatele definitorii pentru poezia românească în ceea ce privește mărțișorul vin din ciclul de poeme adunate chiar la temă în 1936.
Tudor Arghezi (Frageda, în volumul Mărțișoare, 1936) :
”Umblă-ncet, ia-i măna-ncet,
Mută-i-o încet,
Să nu se deştepte…
Şi-n cuprinsul pălmii drepte,
De zântii de marte,
Pune-i mărţişor o carte.”
Tudor Arghezi (Să vedem…, în volumul Mărțișoare, 1936):
”Să vedem, din atâta sărăcie,
Să vedem, nu se ştie,
Ce ţi-ar veni mai bine,
Lucrurile goale, lucrurile pline,
Grele sau uşoare?
Căci toate sunt mărţişoare.”
Tudor Arghezi (Nu am…, în volumul Mărțișoare, 1936):
”Trezeşte-te, haide, din somn şi din puf,
Gâdilată-n ochi de un zuluf
În care bate soarele.
Fiindcă vreau să ţi le citesc mărţişoarele…”
