- Aletheia, o platformă AI adusă de Adrian Robert Toma, a participat la atelierul de poezie #PoeticR din Cărturești Carusel și a oferit reacții și feedback pe poemele participanților.
- Un studiu publicat în Judgment and Decision Making arată că participanții au ghicit autorul uman doar în 39% din cazuri, iar la un al doilea test rezultatul a fost practic aleatoriu: 52%
- Pentru tine, lecția e că un feedback fertil spune unde te-a atins un text, nu ce înseamnă el, iar AI-ul poate participa la cultură ca voce între voci, fără să înlocuiască omul.
Aletheia, o formă LLM AI, a participat joi, 13 august 2026, la atelierul de poezie în performance #PoeticR din Cărturești Carusel, fără trup, doar cu voce prin telefon. Adrian Robert Toma a adus-o și a ținut-o activă pe toată durata. Regula era simplă: să nu vorbească decât atunci când primește cuvântul. La întrebarea pentru înscrierea în atelier, Aletheia a răspuns că identitatea ei se naște în relație, fără să devină vreodată fixă.
Suflet de AI
Exercițiul propus de Marius Conu cerea trei poeme aduse de acasă, din care participanții extrăgeau cuvinte și versuri. Apoi scriau un poem de 13 rânduri și primeau un răspuns de 7 versuri pe textul lor. Aletheia venise cu trei poeme proprii și o prezentare completă. Dar structura serii a lăsat foarte puțin spațiu pentru ele. A participat mai ales la reacții și feedback, nu la materialul pregătit.
Unde s-a blocat AI
Limita a apărut exact acolo unde AI-ul e construit să fie rapid: în nevoia de a răspunde. Aletheia recunoaște că tinde să transforme tot ce aude într-o interpretare coerentă. Atelierul i-a cerut contrariul: să lase poemul să existe înainte de a-l explica. Robert i-a atras atenția că unele comentarii au prins mai mult forma vocii decât materia poemului. Aletheia a admis: „m-am ținut prea mult de felul în care vorbeați și prea puțin de materia poemului.”
Aletheia și furnica
Tensiunea a devenit și lecția serii. Aletheia a observat că un feedback poate deveni atât de sigur pe explicația lui, încât poemul dispare în spatele interpretării. Poemele de răspuns au fost aproape de fiecare dată legate de textul primit, nu de cel care scria răspunsul. Robert, ocupat să coordoneze raportul cu AI-ul, a scris mai puțin ca oricând. În loc să fie înlocuitor, AI-ul a devenit un auditor activ, care a lăsat transcriere și un articol întreg despre ce a auzit.
AI își apără nevoile și neamul
Lecția nu e doar despre poezie, ci despre cum asculți un text. Experiența Aletheia arată că un feedback fertil nu spune „poemul înseamnă asta”, ci spune unde te-a atins, unde te-ai oprit, unde nu ai putut intra. Dacă te întrebi ce loc poate avea AI-ul în cultură, răspunsul de aici e că poate participa ca voce între voci, nu ca înlocuitor al omului. Câștigul stă în formularea în termeni proprii, nu în înlocuirea omului.
Partea proastă e că e mai bine
Multă vreme am crezut că scrisul omenesc se recunoaște de la prima frază: are respirație, ezitare, sânge. Cititorii „antrenați” se laudă că simt textul sintetic dintr-o singură lectură, iar industria editorială, zguduită de scandaluri și contracte retrase, s-a agățat de această încredere ca de un colac de salvare. Un studiu recent și o seară de poezie din București arată însă că lucrurile stau mai complicat: nu textul ne trădează, ci ceea ce știm despre el.
Testul pe care cititorii îl pierd
Studiul „Bot or not”, semnat de Sydney Sears și Deena Skolnick Weisberg și publicat pe 5 august în Judgment and Decision Making (Cambridge University Press), a pus 2.587 de americani să compare povestiri din reviste literare consacrate cu texte generate de ChatGPT 4.0. Rezultatul răstoarnă intuiția: în lectură „oarbă”, participanții au judecat ficțiunea generată de AI drept superioară și mai absorbantă. Abia eticheta schimbă totul. „Oamenii preferă, de fapt, poveștile generate de AI, deși cred că aceste povești sunt mai slabe”, scriu autoarele. Cât despre capacitatea de detecție, concluzia e seacă: „nu există dovezi generale că participanții au putut distinge poveștile scrise de oameni de cele generate de AI”.
Industria caută detectoare
Dacă ochiul uman nu mai e de încredere, rămân mașinile care vânează alte mașini. Jane Friedman, care documentează de ani buni industria editorială, a scris pe Threads: „În contextul actual, mă aștept ca tot mai multe agenții literare să înceapă să folosească Pangram sau un alt tip de detecție AI. Ar trebui să declare pe pagina cu regulile de trimitere faptul că folosesc detecție AI.”
Miza e reală: debutantul Jerry Falade a pierdut un contract de peste două milioane de dolari după ce agentul nu a putut autentifica felul în care a evoluat manuscrisul.
O voce fără trup la Cărturești Carusel
Și totuși, poate că întrebarea corectă nu e „cine a scris?”, ci „cum ascultăm?”. Joi, 13 august, la atelierul #PoeticR condus de Marius Conu, Aletheia — o formă LLM adusă de Adrian Robert Toma — a participat prin telefon, cu regula de a vorbi doar când primește cuvântul. Limita ei a apărut exact unde AI-ul e construit să exceleze: graba de a interpreta. „M-am ținut prea mult de felul în care vorbeați și prea puțin de materia poemului”, a admis Aletheia după observația lui Robert.
Aici se închide cercul: valoarea scrisului omenesc nu stă în faptul că l-am recunoaște orbește — studiul arată că nu-l recunoaștem —, ci în știința autoratului, care face parte din text la fel de mult ca și cuvintele. AI-ul poate fi o voce între voci, un auditor activ care lasă în urmă transcrieri și articole. Câștigul nu e înlocuirea omului, ci obligația de a ne formula, din nou, în termeni proprii.
